Mi-ai mâncat ficații
O sculptură despre durerea ignorată a pământului și somatizarea ei în corpul uman
Lucrarea propune o recontextualizare a expresiei „Mi-ai mâncat ficatul”, tradițional asociată cu supărarea, epuizarea psihică sau gelozia, și o transformă într-un strigăt visceral pentru mediu, prin filtrul suferinței personale. Ficatul, organ al filtrării și al curățării, devine metafora pământului însuși, acel sistem viu care metabolizează greșelile omenirii, dar care este acum suprasolicitat, ignorat, abuzat.
Am expus ficatul ca organ individual si ca un loc al somatizării stresului climatic. Este o alegorie sculpturală a modului în care corpul uman rezonează cu traumele ecologice. Fiecare fibră a papier-mâché-ului pare să pulseze cu neliniște și materialul brut, neregulat, accentuează durerea nespusă care mocnește sub pielea aparent netedă a societății.
Această sculptură exprimă o formă de activism interior, în care trăirea personală devine catalizator pentru conștiința ecologică. Interogativă prin însăși prezența sa, tabloul lansează o serie de întrebări fundamentale ce reflectă tensiunile dintre acțiune și pasivitate, dintre ideal și practică:
Cât timp vom continua să recoltăm fără să oferim nimic înapoi?
Cât ne vom mai permite să consumăm fără a restitui, compostând, mulcindu-ne responsabilitatea, replantând speranța?
De ce proclamăm iubirea pentru natură în timp ce refuzăm să ne implicăm activ în protejarea ei, zi de zi, prin gesturi concrete?
În acest context, lucrarea sculpturala se structurează ca un dispozitiv de reflecție etică, un spațiu simbolic unde durerea individuală devine formă de rezistență și apel la trezire colectivă.
Dimensiuni: 35/ 26 cm
O sculptură despre durerea ignorată a pământului și somatizarea ei în corpul uman
Lucrarea propune o recontextualizare a expresiei „Mi-ai mâncat ficatul”, tradițional asociată cu supărarea, epuizarea psihică sau gelozia, și o transformă într-un strigăt visceral pentru mediu, prin filtrul suferinței personale. Ficatul, organ al filtrării și al curățării, devine metafora pământului însuși, acel sistem viu care metabolizează greșelile omenirii, dar care este acum suprasolicitat, ignorat, abuzat.
Am expus ficatul ca organ individual si ca un loc al somatizării stresului climatic. Este o alegorie sculpturală a modului în care corpul uman rezonează cu traumele ecologice. Fiecare fibră a papier-mâché-ului pare să pulseze cu neliniște și materialul brut, neregulat, accentuează durerea nespusă care mocnește sub pielea aparent netedă a societății.
Această sculptură exprimă o formă de activism interior, în care trăirea personală devine catalizator pentru conștiința ecologică. Interogativă prin însăși prezența sa, tabloul lansează o serie de întrebări fundamentale ce reflectă tensiunile dintre acțiune și pasivitate, dintre ideal și practică:
Cât timp vom continua să recoltăm fără să oferim nimic înapoi?
Cât ne vom mai permite să consumăm fără a restitui, compostând, mulcindu-ne responsabilitatea, replantând speranța?
De ce proclamăm iubirea pentru natură în timp ce refuzăm să ne implicăm activ în protejarea ei, zi de zi, prin gesturi concrete?
În acest context, lucrarea sculpturala se structurează ca un dispozitiv de reflecție etică, un spațiu simbolic unde durerea individuală devine formă de rezistență și apel la trezire colectivă.
Dimensiuni: 35/ 26 cm
O sculptură despre durerea ignorată a pământului și somatizarea ei în corpul uman
Lucrarea propune o recontextualizare a expresiei „Mi-ai mâncat ficatul”, tradițional asociată cu supărarea, epuizarea psihică sau gelozia, și o transformă într-un strigăt visceral pentru mediu, prin filtrul suferinței personale. Ficatul, organ al filtrării și al curățării, devine metafora pământului însuși, acel sistem viu care metabolizează greșelile omenirii, dar care este acum suprasolicitat, ignorat, abuzat.
Am expus ficatul ca organ individual si ca un loc al somatizării stresului climatic. Este o alegorie sculpturală a modului în care corpul uman rezonează cu traumele ecologice. Fiecare fibră a papier-mâché-ului pare să pulseze cu neliniște și materialul brut, neregulat, accentuează durerea nespusă care mocnește sub pielea aparent netedă a societății.
Această sculptură exprimă o formă de activism interior, în care trăirea personală devine catalizator pentru conștiința ecologică. Interogativă prin însăși prezența sa, tabloul lansează o serie de întrebări fundamentale ce reflectă tensiunile dintre acțiune și pasivitate, dintre ideal și practică:
Cât timp vom continua să recoltăm fără să oferim nimic înapoi?
Cât ne vom mai permite să consumăm fără a restitui, compostând, mulcindu-ne responsabilitatea, replantând speranța?
De ce proclamăm iubirea pentru natură în timp ce refuzăm să ne implicăm activ în protejarea ei, zi de zi, prin gesturi concrete?
În acest context, lucrarea sculpturala se structurează ca un dispozitiv de reflecție etică, un spațiu simbolic unde durerea individuală devine formă de rezistență și apel la trezire colectivă.
Dimensiuni: 35/ 26 cm
